Irina Coptil este o frumoasă și talentată autoare de poezii de pe valea noastră, originile strămoșești o situează în satul Ciceu-Poieni, comuna Căianu Mic, județul Bistrița-Năsăud. Aparte faptul că Irina este înzestrată cu un dar îngeresc, special și extrem de valoros, acela de a exprima povești prin intermediul versurilor, Irina este un om frumos, cu suflet blând, cu dor de satul copilăriei și de oamenii meleagurilor de la poale de Țibleș.
Cu înclinații puternice înspre modernism, chiar postmodernism și contemporaneitate, talentul scriitoricesc se dovedește a-i fi izvor nesfârșit de artă. Stilul poetic al Irinei pare să fie ambivalent: pe de-o parte, autoarea încearcă îmbinarea între un lexic, formă și mesaje elevate, dar care sunt temperate imediat de noțiuni ce țin de folclor, cu specificații precise ale rădăcinilor satului natal.
La întrebarea pe care i-am pus-o cu privire la ceea ce-i alimentează talentul imaginativ, Irina ne răspunde: „Scriu foarte repede, mă inspir din orice, câteodată scriu și 10 poezii zilnic… niciodată nu am scris doar una”.
Să o cunoaștem mai îndeaproape pe Irina:
„M-am născut într-o familie de creștini penticostali, sunt mezina familiei, al optulea copil, într-un sat mirific numit Ciceu-Poieni, din comuna Căianu Mic, județul Bistrița-Năsăud, așezat la poalele unui deal numit Corha, înconjurat de câmpii mănoase și păduri cu toate soiurile de foioase, având o floră specifică nordului țării noastre, apoi crescând și văzând cu ochi de copil anumite animale, din bogata faună a pădurilor noastre, care de altfel mi-au îmbucurat sufletul și împreună cu regatul păsărilor m-au inspirat și încă mă inspiră cântându-le în versul meu… Nu de puține ori am descris și voi continua să o fac, cu multă emoție trilurile copilăriei, adolescenței și maturității mele în balade, doine și stihuri scrise cu penița inimii din călimara naturii, într-un mod văzut și simțit doar de mine. Am făcut clasele I-VIII, în satul meu, apoi am absolvit liceul cu profil economic la Școala de cooperație din Bistrița. Am început să scriu poezioare și catrene de mică copilă, fără să am curajul să le citesc cuiva, mă rezumam doar să recit la serbări școlare, opere literare ale mai marilor noștri poeți, recitând cu sufletul pe buze… Am publicat două volume de poezii și apar cu scriiturile mele în diferite Antologii alături de scriitori contemporani. Sunt traducător de limba spaniolă, propunându-mi ca poezia românească să fie citită și de alte popoare. În acest minunat ziar, aveți șansa de a-mi citi, propriile umblări, cu tălpile goale prin colbul aștrilor, aruncat peste potecile mele în zile, în nopți, între răsărituri și apusuri și în nopți de veghe când pleoapele mele, rămân ațintite, înspre norii de stele…” transmite autoarea, Irina Coptil, în cadrul unui interviu oferit pentru Ziardețibleș.ro
Fără să zăbovim prea mult printre rânduri, să trecem la ceea ce o reprezintă cel mai bine pe autoare–
Opera poetică:
Dor de voi
Autor: iRina Coptil
Am în piept un dor cât Luna
Din satul cu amintiri,
Unde am văzut lumina
Și pe dragii mei părinți...
Port cărarea dinspre luncă
Din sătucul bistrițean
Lacrimi curg înspre-a mea gură,
Suspinând cu mult alean!
Dragii mei s-au dus spre ceruri
Tata s-a dus prea curând
Iară mama printre plânsuri,
Printre doruri, suspinând-
A trăit în sânul vieții
Cu respect și omenie
Amintirea vie-a tatei,
A purtat-o cu simbrie!
Casa noastră mă așteaptă
Să mă-ntorc oricând cu drag,
Pe pereți e scris cu trudă
,,Iubiții noști copilași”-
Opt ați fost, cinci ați rămas
Dragostea de frați e sfântă,
Să trăiți sub vechiul laț-
V-o lăsăm ca pe-o poruncă!
Dor de noi, când casa-i goală
C-am ajuns pe ulicioară
Și-ntr-un film mi se perindă
Viața mea, prin viața voastră!
31 noiembrie 2017
,,ȘTERGARUL MAMEI MELE”
Cu o puternică implicare subiectivă a eului poetic (identificat cu autoarea în poezie), acesta își exprimă într-un mod nostalgic dorul față de locul copilăriei care provoacă suferința timpului consumat și scurs pe făgașul clipelor. Părinții fiind duși „spre ceruri” reprezintă un alt factor al suferinței supreme.
Dorul de sat apasă pe trăirile autoarei, acesta fiind nici mai mult, nici mai puțin, egal cu dorul de existență. Dorul de glie se lungește și persistă până la nesfârșit, fiind comparat cu forma infinită și perfectă a lunii, trimitere la universul cosmic sub care sunt plânse gândurile autoarei.: „Am în piept un dor cât Luna”. Astfel, ne putem întreba ce înseamnă pentru eul liric satul, iar răspunsul la întrebare îl găsim în ultimul vers al primei strofe: satul este locul unde eul liric are cele mai frumoase și mai prețioase amintiri ale existenței, este locul amintirilor primordiale din viața fiecăruia dintre noi. Printr-o comparație cu totul excepțională, definiția satului este aceea de topos al luminii, al nașterii, al purității și al inocenței.
Pe măsură ce șirul povestirii continuă, ne apropiem și mai mult de acest topos al primordialității prezentat în text. Astfel, ne este sugerat drumul care duce în satul eului poetic: „cărarea dinspre luncă”, identificat printr-un topos al veridicității: „sătucul bistrițean”.
Odată ce amintirile eului poetic năvălesc tot mai profund printre gânduri, suferința și chinul acestora sfâșie sentimentele ființei lirice prin șuvoaie de lacrimi: „Lacrimi curg înspre-a mea gură,/ Suspinând cu mult alean”. Lipsa ființelor dragi din viața eului poetic reprezintă chinul suprem al acestor amintiri: „Dragii mei s-au dus spre ceruri/ Tata s-a dus prea curând/ Iară mama printre plânsuri,/ Printre doruri, suspinând-“ Dar, viziunea este mutată de pe imaginea părinților, din nou pe imaginea satului și a căsuței părintești în care spiritul celor dragi este veșnic prezent.
O altă poezie care face trimitere la viața de la țară este ,,Dor nostalgic” semnată și trăită de autoarea Irina Coptil.
„Dor nostalgic...
Autor: iRina Coptil
Și de-ar fi să mă întorc
În satul meu de poveste,
Voi călca pe drum de soc
Și din el mi-oi lua noroc,
Să-mi fac liniște în somn
Iar în zile să mă-ngrop,
În răzorul plin de sori
Cu arome din culori...
Și de-ar fi să mă întorc
În satul meu plin de dor,
Să pășesc cu-ndemânare,
Peste-a mele dragi hotare
Și să fug ca o copilă,
Cu-amintirile de mână
Oprindu-mă la izvoare,
S-adăp sufletul ce doare
Negăsind alte izvoare,
În a lumii grea vâltoare-
Ca izvorul de la ,,Frasin”!
Amintirea lui mă ține
Vie, nu doar în cuvinte,
Ca atunci când l-aș sorbi
În oglinda-i sub ferigi,
Văzându-mi frații cosind
Și părinții odihnind,
Cum prânzeau din apa vieții,
Absorbind-o prin toți porii-
Inimii, cu mult nesaț,
Văd cu lacrimi pe obraji
Acest film ce-l am în minte
Îmi doresc să-l retrăiesc,
Să le spun cât îi iubesc!
Și de-ar fi să mă întorc
În povestea vieții mele,
M-aș culca pe câmp de stele
Plin cu vise și dorințe,
Aș opri timpul să-mi steie
N-aș permite morții grele,
Să-mi răpească cu cruzime
Neamul ce îl am în sânge!
Luntre-aș fi și punte mare
Zid aș fi fără hotare
Fortăreață din ,,Coborul”
Care ne umbrește dorul,
Inimă de fier și zborul,
Vulturului peste ,,Corhă”
Piramida noastră dragă!
Forța ursului din creasta
„Dumbrăvii din Poieniță”
Apoi aș fi toți stejarii
Din ,,Arțari” și ,,Corobană”
Toate-aș fi, acum știu bine
De-aș putea să opresc ceasul,
Să învârt roata cu anii,
Numărând ‘napoi prin timpul
Celor cincizeci petrecuți,
Aș alege vârsta cinșpe
Oprindu-mă negreșit-
C-atunci am fost fericiți!
M-oi întoarce-n satul meu
Amintirile mă strigă,
Rugându-L pe Dumnezeu
Ca să îmi poarte de grijă!
11 iunie 2018
„ȘTERGARUL MAMEI MELE”
Cât de frumos se construiește imaginea satului în această poezie prin intermediul metaforei „satul meu de poveste”! Ce n-ar da omul să se reidentifice cu toposul copilăriei? Din nou, și în această poezie, „satul” este transpus în dimensiunea imaginarului poetic și conturat sub o aură pozitivă: de poveste, de amintire, de vis. De la această imagine a satului, autoarea încearcă să construiască traseul imaginar până la împlinirea cu acest loc. De asemenea, imaginea răzorului, din câmp, este văzută prin ochii autoarei ca fiind: „cu arome din culori”.
În cea de-a doua strofă, intervine o a doua imagine a satului, care de data aceasta este pentru autoare: „plin cu dor”. Mergem în continuare și ne întâlnim cu imaginea autoarei din tinerețe, prezentată: „ca o copilă”. Această dorință arzătoare de transpunere în trecut este, când și când, zbuciumată în text de realitate și de imposibilitatea construirii pe deplin al locului primordial, în care părinții, satul și eul poetic conviețuiau în armonie. Visul revederii satului natal se poate realiza doar prin intermediul amintirilor autoarei, dar și prin talentul ei scriitoricesc, însuși produsul artistic, poezia. Iată că, autoarea noastră face un gest care o așază de partea adevăraților artiști: folosește talentul ei scriitoricesc pentru a-și rememora amintirile din trecut și, de ce nu, pentru a-și plânge suferințele.
Prin menționarea unor toposuri veridice, ca: „Frasin”, „Cobor”, „Corha”, „Arțari” sau „Corobană”, denumiri tradiționale ale unor locuri din satul natal al artistei, Ciceu-Poieni, poezia aceasta se dovedește a fi încă o dată o înșiruire de gânduri și amintiri adevărate.
Finalul este unul destul de ambiguu, tocmai din cauza faptului că amintirile din tinerețe ale eului liric nu se pot împlini, imaginea satului și a copilăriei nu pot fi redate în totalitate, toposul originar nu se poate crea, ci, doar revedea așa cum este el reprezentat în prezent, la vârsta actuală, a maturității. Dumnezeu rămâne singura speranță a autoarei, de care se leagă și în palma căruia își lasă destinul.
Urmărește activitatea literară:
Dragi cititori, iubitori de poezie și literatură, vă invităm cu dragă inimă să-i urmăriți toate creațiile autoarei, Irina Coptil, urmărind-o pe rețelele de socializare și lăsându-vă învăluiți în misterele poeziei sale. Un om transparent, dar plin de bogății spirituale ascunse, așa este Irina! Ce să mai povestim de faptul că este și ,,de-a nostă”? Trebuie să-o prețuim de zece ori mai mult!
Domnul să-ți binecuvânteze darul, om minunat! Mult belșug în creativitate!
